Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Finnegans Wake sau dezvrăjirea literaturii

        de Mircea Mihăieş

Interviu realizat de Cristian Pătrăşconiu

 

– Întrebare de debut & de sezon: Finnegans Wake e a treia carte din seria hermeneutică dedicată lui James Joyce. Putem să spunem că, în raport cu Joyce, aveţi o „schemă completă”? Sau că Finnegans Wake e un soi de „booster”? De imunizare completă nici nu vă întreb...

– A treia şi ultima! Îmi tot repet asta, de teama de a nu „scăpa” iarăşi frâna de mână şi s-o iau de la capăt cu exegetica joyceană. Niciuna dintre cărţile despre care este vorba, Ulysses, 732. Romanul romanului (2016), O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei (2019) şi recenta Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului, nu a fost conturată, plănuită dinainte. Am plonjat de fiecare dată pe negândite, fără să fiu conştient de amploarea proiectului la care mă înhămasem mai mult din entuziasm decât din calcul rece – aşa cum s-a întâmplat cu alte cărţi scrise de mine. Prima parte a ceea ce pare acum o trilogie avea iniţial un modest scop didactic: voiam să le ofer studenţilor un „ghid”, o „introducere”, o „cale de acces” spre o carte anevoios de parcurs, Ulysses. Observasem că, generaţie după generaţie, studenţii se împotmoleau atunci când ajungeam la cartea din 1922 a lui Joyce. Mai mult chiar: trăiam sentimentul acut că tot ceea ce construiserăm până atunci prin intermediul cursurilor şi seminariilor dedicate modernismului anglo-saxon se ruina ca un castel de nisip. Aşadar, voiam doar să întind o mână prietenească.

Începând redactarea, mi-am dat seama foarte repede că nu voi putea epuiza în 200-300 de pagini ceea ce aş fi avut de spus. Am intuit că, dacă voi scrie un text critic „corect”, „util”, adică fără sare şi piper, n-am să fac decât să mă aşez cuminte la coada profesorilor competenţi, dar anoşti, bine intenţionaţi, însă de-o mortală plicticoşenie. Cred că salvarea a venit dintr-o constatare: pentru ca un vin bun să poată fi „înţeles”, el trebuie să fie însoţit de o poveste. La fel ar trebui scris şi despre cărţile importante ale literaturii: nerezumându-te la o lectură pedantă, ci încercând să refaci, ca într-un basm critic, istoriile lor neştiute, reţelele secrete care au condus la cristalizarea lor, la dilemele, limitele lecturii şi ale interpretării etc.

Aşadar, fără să-mi dau seama, m-am trezit că inventez o „metodă critic㔠(e opinia lui Vasile Popovici) pe care, apoi, am aplicat-o şi în cazul cărţii dedicate lui Molly Bloom, „femeia din Dublin”, şi în scrierea lui Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului. Profit de ocazie pentru a preciza un lucru de care n-am fost nici eu conştient până acum: cele trei cărţi joyceene nu alcătuiesc, de fapt, o trilogie, ci un duplex: o casă unde, la acelaşi cat, se află Ulysses, 732 şi O noapte cu Molly Bloom, şi apoi, în depărtare, o vastă grădină, Finnegans Wake, 628. La rândul lor, prima şi ultima carte sunt polii extremi ai unei construcţii care exemplifică manifestările, de dimensiuni supranaturale, a ceea ce se numeşte „spirit creator”.

– O notaţie făcută de dumneavoastră: „14 august 2016, umăr la umăr cu sculptura lui Joyce de pe Ponte Rosso din Trieste. Indicaţiile celor trei fotografi sarcastici, jucând scena covorului roşu de la Cannes, mitraliază nemilos: «Eşti prea departe!», «Eşti în afară!», «Eşti mult în spate!». Cum sunteţi (plasat) acum?

– Cred că tot pe acolo. Mă agăţ însă (cu jucată disperare) de speranţa că avertismentul „Eşti în afar㔠n-a devenit între timp „Eşti pe dinafară”! Cuvintele citate au fost rostite de membri ai familiei mele care mă mitraliau cu indicaţii atunci când m-am fotografiat alături de statuia lui Joyce de la Trieste – cum să mă aşez mai convenabil în raport cu celebra opera de artă, când să mă apropii, când să mă îndepărtez, cum s-o iau la stânga sau la dreapta. Toată acea hărmălaie băşcălioasă avea, desigur, un dublu sens. Pe de o parte, descria locul în care mă aflam pe Ponto Rosso în raport cu portretul în bronz al lui Joyce. Pe de alta, erau comentarii maliţioase legate de împrejurarea că pe atunci scriam despre Ulysses, mă plângeam neîncetat de dificultatea de a stabili poziţia adecvată în raport cu creaţia lui Joyce. Lamentourile mele fuseseră captate, memorate şi, iată, ironizate. Multă vreme n-am găsit modalitatea potrivită de abordare, tonul, „stilul”, unghiul de atac. Când le-am găsit – ori mi s-a părut că le-am găsit –, analiza a început să curgă oarecum firesc. Din câte-mi dau seama, pe unii cititori i-am convins că m-am aflat în locul şi la momentul potrivite. Alţii încă meditează.

– Dac㠖 dumneavoastră o spuneţi! – „a citi Ulysses este ca şi cum ai urca Everestul” – ce înseamnă a citi Finnegans Wake?

– E ca şi cum ai coborî în Groapa Marianelor! Şi asta pentru că Finnegans Wake nu e doar o carte a întunericului, a viselor incontrolabile, a spaţiilor vaste ale istoriei şi gândului, ci o forare a adâncimilor conştiinţei şi minţii omeneşti. Grafic vorbind, nimic nu e la vedere în acest roman: doar cuvinte ininteligibile, numai înlănţuiri aparent fără sens de vocabule. Doar obscuritate. Ca să înţelegi, cât de cât, despre ce e vorba eşti obligat la un efort fizico-intelectual: în timp ce cu ochii stai ţintă pe pagina de carte, cu mâinile, sau cu o proiecţie a mâinilor, „cotrobăi” prin subsoluri, căutând rădăcina şi reţelele subterane ale cuvintelor ce sfidează logica, semantica, fonetica, gramatica şi bunul simţ.

Îmi dau seama că astfel de descrieri nu sunt de natură să îmbie cititorul la lectura cărţii mele. Tot ceea ce spun le întăreşte, şi nu le diminuează, decizia de a nu încerca să citească vreodată cartea lui Joyce. Judecata lor e de tipul: dacă cineva care a citit-o ne spune că e aproape imposibil de parcurs, că e o nebunie, că lectura s-ar putea întinde pe parcursul mai multor luni, de ce să ne înhămăm la o asemenea păguboasă întreprindere? N-am decât un răspuns: şi să ajungi pe lună e greu, dacă nu chiar imposibil. Dar asta nu înseamnă că nu te interesează lucrurile legate de ea, că ţi-e indiferent ce au spus oamenii de ştiinţă ori cosmonauţii care au vizitat-o. Dacă viaţa noastră ar fi compusă numai dintr-o înşiruire de lucruri utile, logice, raţionale, am putea foarte bine să ne retragem de pe acum în peşteri şi să chemăm în locul nostru roboţii. Aşadar, lectura lui Finnegans Wake poate fi descrisă şi ca o întâlnire cu umanul din noi.

– Am greşi dacă am afirma că Finnegans Wake e un dispozitiv mental?

– Nu, nici vorbă. Chiar asta e. Un echivalent avant la lettre al instalaţiilor din artele vizuale de astăzi. Nu mai avem rama, pânza, culoarea în formele lor clasice. Întregul mecanism a fost modificat pentru a corespunde unei viziuni radicale despre forma, structura, misiunea şi semnificaţia literaturii. Cu toate acestea, temele comune creaţiei artistice rămân, chiar dacă au trecut printr-un proces de abstractizare. Tot despre oameni e vorba, tot despre sentimente şi pasiuni, despre idei şi întâmplări recognoscibile din realitatea imediată sau din imaginarul fiecăruia dintre noi.

Marea inovaţie a lui Joyce constă în faptul că a împins la nivel de subconştient nişte procese întâlnite şi în comunicarea obişnuită. Derutează că, metaforic vorbind, pagina e apropiată atât de mult de ochi încât nu-i mai îngăduie acestuia să se focalizeze. E un fel de „orbire” indusă, ce poate fi anulată prin readucerea textului, printr-o lectură de tip arheologic, la distanţa la care să devină accesibil lecturii normale. Aceast㠄traducere” se face studiind – aşa cum spuneam mai sus – fiecare cuvânt în parte şi găsindu-i locul într-un scenariu de-o extremă mobilitate şi flexibilitate.

– Ulyssian㠖 dialect joycian, molly-bloom-iană, finneganeză: ce fel de limbi sunt acestea? Şi ce fel de poliglot e acela care îndrăzneşte, care râvneşte să le vorbească?

–E mai degrabă o poliglosie care se inventează şi se neagă pe sine în fiecare clipă. Limbajul lui Joyce a devenit din ce în ce mai complicat de la carte la carte. Iniţial, în Dubliners, el avea transparenţa unui text realist asezonat cu elemente împrumutate din psihologie. Aş fi tentat să spun că, la final, în Finnegans Wake, acel limbaj a făcut explozie, rupând punţile cu universul lingvistic şi mental din care provine. În realitate, nu e aşa: e vorba, în cele mai multe cazuri, de aceleaşi cuvinte, dar supuse unui proces de cunoaştere diferit. Una e să ne privim mâna cu ochiul liber, alta e imaginea aceleiaşi mâini redată de un computer tomograf. Joyce a „tomografiat” la infinit oamenii, obiectele, întâmplările şi reflectarea lor în conştiinţă. Înţelegerea cuvintelor şi a evenimentelor narate necesită, aşadar, o anume calificare profesională. Problema nu e că prin compunere, alterare, mutilare vocabulele devin neclare, ci că devin prea clare. Prea clare într-un mod în care nu le-am văzut niciodată.

– O declinare a întrebării anterioare: ce îţi dă pentru (la) ziuă limbajul nopţii pe care l-aţi descompus, înţeles şi explicat în această carte? Altfel spus: cum trece în viaţă şi ce îţi dă pentru literatura aceasta – imposibilă, exasperant㠖 din acest roman?

– E ca după un antrenament în forţă: îţi asigură o uşurinţă, o flexibilitate, o prospeţime a percepţiei de existenţa cărora nici n-ai fost conştient. E ca şi cum ai ajunge în vârful unui munte înalt de unde peisajul înconjurător ţi se înfăţişează cu o supremă claritate. E posibil ca, privite de acolo, unele forme de relief care te încântaseră anterior să nu mai aibă farmecul iniţial. Ceea ce se produce prin lectura unei cărţi ca Finnegans Wake e o dezvrăjire a lumii literaturii. Ca să lărgesc sfera comparaţiilor, e ca şi cum ai bea un vin extraordinar – un premier cru classé, să zicem. Iar după ce ai avut această experienţă, papilele tale se revoltă de fiecare dată când intră în contact cu un lichid de o calitate inferioară aceleia despre care ai aflat (şi nu mai poţi uita) că există.

– Ce legături există între James Joyce (opera lui mai ales şi, în mod aparte, Finnegans Wake) şi o maşină de cusut?

– Niciuna, între scriitorul Joyce ca persoană şi obiectul de uz casnic menţionat. Dar foarte multe între scrisul acestuia şi felul în care funcţionează aparatura cu pricina. M-am referit la acest lucru, stabilind o analogie cu „percepţia indirectă a lumii”, bazată pe re-crearea mentală a unui univers în aparenţă inaccesibil. Pentru a dobândi, totuşi, acces, la el există o posibilitate: să studiezi felul în care „lucreaz㔠mintea. Vei constata astfel – lucru dovedit de ştiinţele cognitive – că există situaţii în care fragmentul e mai relevant decât întregul şi că maniera de lectură pe care ai ales-o, aceea a concentrării pe cuvânt, e mai relevantă decât cea firească, în care identificăm semi-conştient semnificaţii ori idei. Numeam această operaţie – întru totul frustrant㠖 tehnica maşinii de cusut, „care străpunge materialul şi, totodată, îl leagă, prin cusături dese, de fragmentul anterior şi de cel ulterior”.

– Ce alte obiecte sunt relevante – sau măcar faimoase – în relaţie cu James Joyce?

– Aş menţiona, înainte de orice, paharul de whisky şi sticla de vin alb. Whisky-ul e, neapărat, irlandez, iar vinul, dacă se poate, minunatul Clos Saint Patrice, una din mărcile iniţiale ale zonei viticole Châteauneuf-du-Pape, dar din care nu lipsesc ecourile irlandeze, adică numele patronului spiritual al acestei ţări, sfântul Patrick. Apoi, hârtiile de format mare, pe care scria cu litere imense, precum şi creioanele colorate şi stilourile cu cerneală, de asemenea multicoloră. Evident, ochelarii, bastonul, şi, în ultima parte a vieţii, bucata de material textil care îi acoperea ochiul stâng. Ea îi dădea înfăţişarea unui pirat involuntar ce cutreieră, într-o fregată fantomatică, ascunsă de ceaţă, fum şi vise, străfundurile minţii umane.

– Cum se face lumină în, probabil, cel mai obscur text al marii literaturi aşa cum – aproape în unanimitate – e considerat Finnegans Wake? Cum devine – şi până unde devine – acesta limpede?

– Lumină deplină încă nu s-a făcut nici până în clipa de faţă. Cu toate acestea, o mare parte a misterelor care înconjurau textul s-au risipit, prin efortul conjugat, eroic şi disperant, al celor, nu puţini, care şi-au dedicat, la propriu, întreaga viaţă descifrării acestui roman. E uluitor să constaţi ce cantitate uriaşă de muncă, de ştiinţă, de imaginaţie a fost pusă pentru a rezolva şaradele în cascadă din care e alcătuită cartea lui Joyce. Orice om onest care scrie despre Finnegans Wake trebuie să recunoască ajutorul pe care i l-au dat predecesorii săi. E aici un paradox joycean: deşi Finnegans Wake rupe violent cu tradiţia literară, aruncând în aer experienţa de câteva secole (sau mii de ani) de istorie a romanului şi a gândirii ficţionale (adică referitoare la mecanismele de creaţie), toţi cei care se ocupă de carte n-o pot face decât apelând la tradiţia critică, la scrierile şi exegezele premergătorilor.

Scriind această carte, m-am oferit să mă pun în slujba celor care, curioşi fiind, ar vrea să citească romanul lui Joyce dar, din diverse motive, n-o pot face. Le înţeleg frustrările, enervările, deznădejdile, pentru că sunt şi ale mele. Faptul că eu am putut ajunge la capătul lecturii – e drept, după nenumărate tentative eşuate, întinse pe parcursul a vreo patruzeci de ani – constituie un argument că dracul nu e atât de negru şi că, uneori, cămila poate trece prin urechea acului. Am chiar bănuiala că legenda „impenetrabilităţii” cărţii a fost pervers întreţinută de cei care au reuşit s-o citească. Se visau, probabil, întemeietorii unui club al celor care nu urmăreau să răspândească lumina, ci să sufle în lumânarea fără ajutorul căreia nu poţi pătrunde într-un labirint atât de complicat.

– Aţi visat cu/ despre Finnegans Wake? Sau, ca să lărgesc referinţa, cu/ despre James Joyce?

– Nu. Eram atât de preocupat să evadez din plasa onirică a textului, încât numai de vise nu-mi ardea. Am visat însă mult în perioada în care am scris despre Molly Bloom. Poate şi pentru că, prin natura ei, acea carte conţine cea mai mare cantitate de imaginar dintre toate cele trei. Am intrat, cum se spune, în pielea lui Molly Bloom, nădăjduind că, la un moment dat, voi fi în stare să pătrund şi în creierul ei. A fost, într-un fel, o experienţă a alterităţii, a limitei, pe care am străbătut-o nu doar prin investigaţiile critice care-mi stăteau la îndemână, ci şi printr-un fel de ochean oniric, care când mă apropia, când mă îndepărta de obiectul dorinţelor mele – cum să le spun? – exegetice.

Dacă totuşi voi fi visat cu/ despre Finnegans Wake, au fost, cu siguranţă, nişte coşmaruri. Mă bucur că nu mi le amintesc.

– Cine e Marele Visător al lui/ la James Joyce?

– E o chestiune care a dat multe bătăi de cap celor care s-au ocupat de Finnegans Wake. În opinia mea, fluxul oniric din care e alcătuit, pe mari porţiuni, romanul e generat de minte, înţeleasă ca o realitate generică ori ca un obiect/ organ primordial. Protagoniştii sunt excrescenţe ale poveştilor spuse de aceasta sub forma unor vise. Nu-l vedem niciodată pe acel visător, aşa cum fătul aflat în burta mamei nu are percepţia fiinţei care i-a dat viaţă. Între cititor şi text se interpun mereu straturi de imagini, reverii, fantasme a căror origine nu poate fi definită în nici un fel. Încercând să de-tabuizeze acest proces, un mare critic, Hugh Kenner, a emis o ipoteză năstruşnică. Marele Visător ar fi fost John Stanislaus Joyce, tatăl scriitorului. În această logică, fiul, James, n-ar fi fost decât notarul detaşat, scribul care transcrie impasibil, fără nici o implicare emoţională, ceea ce vede nu pe ecranul minţii, ci în realitatea imediată.

La fel de bine, s-ar putea ca Visătorul să fie o entitate real-fictivă în care un autor în carne şi oase, James Joyce, intră în competiţie cu plăsmuirile sale ficţionale, dar şi cu ceea ce, în mod independent, acestea raţionează ori visează. Dificultatea insurmontabilă ar fi pentru scriitor, într-o asemenea perspectivă, aceea de a se afla, simultan, şi în interiorul, şi în exteriorul textului. O lectură atentă ne scoate însă din impas: nu e vorba despre un singur visător, ci de o multitudine. Aş afirma chiar că, la modul metaforic, fiecare cuvânt e un generator de vise. La nivel narativ, fiecare dintre personaje e un visător: şi Humphrey Chimpden Earwicker, şi Anna Livia Plurabelle, şi copiii lor, Shem, Shaun şi Isabel. La rigoare, visătorii suntem şi noi, cititorii, obligaţi la un permanent exerciţiu imaginativ – unul care nu are neapărat de-a face cu logica, ci cu recrearea unei pânze narative pe baza unor impulsuri onirice.

– Lectura acestei cărţi a fost, o spuneţi repetat, una, „exasperantă”. Cum aţi ieşit din exasperare? Ce a mers foarte bine, ca „medicament” aşa-zicând natural de recuperare?

– Acum, după încheierea aventurii, cred că ar fi trebuit să găsesc cuvinte mult mai „tari”. E vorba de un conglomerat de senzaţii ce acoperă o vastă gamă, de la angoasă la senzaţia de asfixiere, de la sentimentul neputinţei, al spaimei că nu-ţi mai funcţionează creierul, la cel de inferioritate culturală şi profesională. Partea şi mai dramatică e că toate acestea te asaltează necontenit, în doze mai mari sau mai mici, dar nu dispar niciodată cu totul. Singura consolare e că autorul însuşi a trecut prin stări identice pe parcursul scrierii cărţii. Vorbim despre şaptesprezece ani de chinuri, îndoieli, rătăciri în beznă, rateuri, frustrări, suferinţe morale şi fizice. Prin comparaţie, intervalul de un an, ce pare unul rezonabil pentru a citi de la un capăt la altul cartea, pare floare la ureche...

– Cât de multă muzică & muzicalitate există în literatura lui Joyce?

– Enormă! Începând cu aceea clasică, detectabilă în Dubliners, până la inflexiunile moderniste din A Portrait of the Artist as a Young Man şi Ulysses, şi până la dodecafonismul lui Finnegans Wake. Mă refer acum la posibilele similitudini de structură ale cărţilor ca atare. Există, apoi, o muzicalitate uluitoare a textului în sine. Pagini întregi din Finnegans Wake sunt eufonie pură, muzică astrală, potrivire armonioasă de cuvinte. Ele se organizează într-o construcţie polifonică, în care alterările, contrapunctele, articulările sonore se îmbină într-o ameţitoare arborescenţă. În fine, cărţile lui James Joyce sunt burduşite cu trimiteri (şi chiar compoziţii şi interpretări) muzicale. Ceea ce năuceşte e contrastul şocant dintre sofisticarea lui Joyce ca scriitor şi preferinţele lui (şi, indirect, ale personajelor lui) ca meloman. Dacă la nivelul compoziţiei literare Ulysses şi, îndeosebi, Finnegans Wake sunt echivalentul unor compoziţii unde disonanţa, „înfruntarea” sonoră primează, ca la Alban Berg, Schönberg ori Stravinski, „muzica” evocată pe parcursul creaţiilor joyceene aparţine zonei de divertisment: balade irlandeze, canţonete italiene, arii de bel canto, opere celebre etc.

– Cât bine poate să facă literaturii o asemenea carte – aproape imposibil㠖 precum e Finnegans Wake?

– Cred că foarte mult. Ea ne învaţă o experienţă a sufocării, a hotarelor suportabilităţii literare, şi ne spune ce putem face atunci când am ajuns pe marginea prăpastiei. Ne demonstrează că spaţiul literaturii (şi, implicit, al gândirii) se poate extinde la infinit, că nu există interdicţii şi formule închise. În artă, structurile ori sunt deschise, ori nu sunt deloc. Pe când citeam Finnegans Wake, mi-a venit adeseori în minte îndemnul lui Saşa Pană: „cititor, deparazitează-ţi creierul!” Deosebirea e că, prin comparaţie cu produsele suprarealiste – infantile, ridicol de simpliste, naive, lipsite de coloană vertebrală, teribiliste şi, finalmente, predictibile şi plicticoase în marea lor majoritate –, demersul lui James Joyce are anvergura unui tratat academic faţă de pagina de caiet a unui elev care abia învaţă să scrie.

– De ce stă de veghe James Joyce? În mod particular, în Finnegans Wake?

– Nu cred că Joyce a stat vreodată în poziţia sau starea de veghe. L-am perceput mereu ca pe un scriitor aflat la pândă, ca pe un urzitor de ipoteze şi ipostaze din cele mai insolite. De altfel, „veghea” din Finnegans Wake e un priveghi. O aşteptare încordată la căpătâiul unui erou mort despre care ştii că va învia. Pentru că el e Isus, e istoria surprinsă în plin fuleu, dar şi în neaşteptatele ei poticniri şi rătăciri. E viaţa însăşi, percepută însă nu dinspre interior spre exterior (sau invers), ci dinspre străfunduri spre adâncimi încă mai mari.

În cartea mea există nu una, generică, ci patru veghi, corespunzătoare fiecăreia dintre capitolele romanului. Sunt conştient că am comis un atentat la structura continuă, „rotundă”, infinită a romanului. Dar numai prin fragmentare, prin disecarea sistematică a părţilor puteam nădăjdui să înţeleg şi să explic măcar o fărâmă din complexitatea copleşitoare, refugiată în adâncimi, a textului.

– S-a spus – dumneavoastră înşivă aţi menţionat aceasta – că Joyce e (şi) un scriitor totalitar. Pentru dumneavoastr㠖 ca un democrat convins ce sunteţi –, aceasta, anume de la Joyce, e singura formă de totalitarism pe care o acceptaţi?

– N-o accept nici pe aceasta! Drept dovadă, am luptat la baionetă cu Joyce, nu am făcut o călătorie de plăcere însoţindu-l într-un voiaj relaxat. „Hărţuielii” continue la care-şi supune cititorii i-am contrapus „dubiul metodic”, neacceptând ca de la sine înţelese opiniile şi speculaţiile sale. Oricine îi citeşte corespondenţa din perioada scrierii lui Finnegans Wake va fi şocat de mulţimea afirmaţiilor rămase fără acoperire în legătură cu ceea ce aşternea pe foile de hârtie. Am convingerea că în primii trei-patru ani de la începerea scrierii romanului nu avea nicio idee clară despre drumul pe care-l avea de parcurs şi nici despre ţinta pe care trebuia s-o atingă. Nădăjduiesc că, de acolo de unde se află, nu va spune acelaşi lucru despre cartea mea!

– Oare ce ar mai fi scris Joyce, dacă ar fi trăit 70 sau chiar 80 de ani?

– Am mai spus-o: cred că nimic. Prin Finnegans Wake a epuizat cam toate posibilităţile de a scrie. Joyce s-a dovedit a fi nu doar un spirit totalitar, cum discutam mai sus, ci şi unul nihilist. Or, după cum se ştie, forma de exprimare, ţinta spre care se îndreaptă nihilismul e vidul.

Pe de altă parte, dacă vârsta şi starea sănătăţii i-ar fi permis, probabil că s-ar fi refugiat în forme de diletantism cultural de genul integramelor, cuvintelor încrucişate ori sudoku. Sau, cine ştie, poate ar fi revenit la transparenţa de cristal a primelor sale povestiri.

– V-aţi luat la trântă cu James Joyce – şi din această magnifică trântă au rămas mii de pagini (excelente!). Aţi îndrăzni să faceţi ceva similar cu Marcel Proust?

– Dacă singura condiţie ar fi îndrăzneala, n-aş avea nici o problemă! Din păcate, e nevoie de multe alte însuşiri, de o puternică motivaţie intelectuală şi de-o dorinţă ieşită din comun de a te înhăma la un asemenea proiect. Nu cred că, în momentul de faţă, le am. În felul lui, dar cu mai multă blândeţe, Proust e şi el tot un autor totalitar, chiar dacă-i lipseşte nihilismul joycean din Finnegans Wake. Dar ceva tot am să fac: am să recitesc, cât de curând, În căutarea timpului pierdut!

© 2007 Revista Ramuri